“Geniul gol” şi cenzura

Nu am asociat aceşti termeni din niciun considerent aparte. Este vorba de două cursuri (discursul inaugural) de deschidere la care am participat ieri. Facultatea de Istorie şi Filosofie şi Departamentul de Jurnalism-Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii (ambele UBB Cluj). Cu toate că se clamează interdisciplinaritatea observ (se poate că e o părere) că prăpastia dintre domeniile cu tradiţie şi cele apărute acum este extrem de stâncoasă şi adâncă. În timp ce istoricii revendică „omul de elită”, jurnaliştii încă se mai întreabă ce este cenzura. Discursul inaugural (Nevoia de elite după 20 de ani) la Istorie a fost susţinut de către conf. univ. dr. Alexander Baumgarten. Îmi dau seama pe zi ce trece că istoricii se simt ca nişte „Ulise încătuşaţi” (sau cel puţin aşa îi privesc eu) denunţând absenţa geniilor, blamând „calculele de rentabilitate” ale facultăţilor (spasmodici în goana după „clienţi”, uşurarea sarcinilor şi bonomia afişată la evaluări), ciocnindu-se şi sfădindu-se cu „jurnalismul politic de advertising”. Iată ce este omul de elită, aşa cum îl defineşte Baumgarten: „Orice intelect care gândeşte realitatea dată dincolo de ea”, „omul care cultivă idealuri infinite”, „un tânăr cu dorinţe infinite, covârşit de inefabil”. Acesta nu s-a sfiit să critice actualul sistem, o piedică în formarea „omului de elită” (chiar şi sporul de doctor riscă să fie suprimat), insistând pe locuţiunile anti-elitiste (blocaje interioare) de genul „ar trebui să se facă, dar n-are cine”, „n-am cu cine” etc. De cealaltă parte a baricadei, Jurnalismul, a deschis anul cu Impactul cenzurii asupra libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, curs susţinut de prof. univ. Ilie Rad. „A-şi pune pumnul în gură”, asta înseamnă cenzura pentru ziarişti (subiect extrem de actual chiar şi în zilele noastre). Nu numai conţinutul cursurilor face obiectul acestui post ci atmosfera (recunosc căldura de la Jurnalism se poate să fi avut ca şi cauză cooler-ul videoproiectorului). De la sobrietate la interactivitate…Mi-a plăcut maniera susţinerii (mă refer aici la prof. Rad): „am buzunar două poveşti pentru cei care se plictisesc”…Evident, una s-a cerut: fenomenul tutuirii- Mircea Cărtărescu şi Nichita Stănescu…

Problema majora dragilor

Sa va spun cu ce problema ma confrunt de cateva zile incoace pentru ca nu mai rezist psihic. M-am trezit intr-o dimineata cu niste pete rosiatice pe piele. Intrasem putin in panica si totusi pana la urma am cam avut motive. Problema e ca am descoperit ca am plosnite de pat si cumva trebuie acum sa vad cum fac sa rezolv cu combaterea plosnitelor de pat, sa vad cum gasesc o firma care sa se ocupe de dezinsectie Bucuresti .

Din cate am citit pana acum pe net problema se poate rezolva destul de rapid cu ceva solutii speciale. Totusi parca nu m-as baga sa fac eu personal dezinsectia si as apela la o firma specializata care pana la urma stie ce sa faca, stie cum sa foloseasca solutiile alea si ce concentratie trebuie in functie de gravitatea problemei cu care ma confrunt eu. Din cate am inteles se inmultesc destul de repede si ar trebui sa rezolv problema asta in doi timpi si trei miscari. Aveti ceva firma pe care puteti sa mi le recomandati?

Daca da, le astept in comentariile postului. Multumesc mult!

Pana atunci ma mai documentez pe net sa vad exact ce inseamna aceste micute vietati care ciupesc oamenii. Plosnitele de pat sunt insecte nocturne, de culoare rosu-brun, care se hranesc cu sânge uman. Deci sunt cumva un fel de lilieci ai insectelor. Se mai spune, din ce am citit pe net si ca se scapa destul de greu de ele, si ca acesta este principalul motiv pentru care trebuie sa apelezi neaparat la un specialist in domeniu care vine cu solutii speciale. Oricum tratamentul utilizat se va aplica nu doar o data, cel putin eu asa as face, tocmai pentru a fi sigura 100% ca nu se mai intorc niciodata, dar niciodata in viata mea.

Prietenul meu mi-a zis ca el a mai avut acasa la parintii lui, undeva la tara si ca au scapat relativ usor. Ce ma macina pe mine in acest moment este modalitatea in care aceste vietati au fost aduse in casa. Hai ca la tara na... e la tara, dar intr-un apartament cum au ajuns?

de săptămână



Pe cât de greu a venit acest sfârșit de săptămână, pe cât de mult a fost așteptat, pe atât de repede s-a terminat. Ce mult mă poate enerva!

Cum mi-am petrecut sfârșitul săptămânii?!! Simplist, în stil de hoinar prin urbe și nu numai.

După o scurtă repriză de serviciu, că mai trebuie și de ăsta, sâmbătă pe la amiază, așa cum vă anunțasem, am plecat în Piața Unirii să „mă lecturez”. În drum spre eveniment m-am întâlnit și cu duhovnicul meu, căruia i-am spus în mare despre acest eveniment. „Uite! E foarte bine venită această manifestare, mai ales că vine de acolo de unde te aștepți mai puțin! Că vine de la studenți de la FEAA! Bravo lor! Să facă mai des!”. În seara aceasta am aflat de la Mihaela Anghel că va fi o nouă sesiune în septembrie. Foarte tare!, mi-am zis.

Acolo am întâlnit lume de toate felurile, însă, predominant, dintr-o treaptă de vârstă ce este obișnuită cu lectura, măcar în caz de nevoie (sesiunea). M-a surprins să văd și un călugăr printre acești tineri plin de viață. Vorbeam cu o amică despre faptul că această LECTURĂ URBANĂ ar trebui să fie mai des făcută. Și, ca o particularitate, ar prinde bine să aibă un public țintă, personificat în junii de liceu. Mulți dintre ei nici nu prea mai știu ce înseamnă să citești o carte. Au nevoie de vreo informație deschid calculatorul, tastează www.google.ro și problema e rezolvată. Partea proastă abia acum începe: neștiind să filtreze informația iau totul ca atare și astfel, se instalează un sincretism haotic în căpșorul lor fragil încât cu greu îi mai poți înțelege ce vor să exprime, încât cu greu își mai dau seama dacă ceea ce știu e bun sau nu. Ar trebui să facem ceva pentru a le stârni interesul pentru carte, interesul pentru a citi.

A fost și ziua de naștere a lui Vlăduț! A mai întinerit cu un an și ne-am grăbit și îngrămădit să-i urăm tradiționalul „La mulți ani!”. O plimbare până la Țuțora și o gură de aer proaspăt mi-a prins extraordinar de bine. Simt că ale mele urbane căi respiratorii s-au mai curățat de praf, de moloz, au respirat în voie aerul de țară cu tente de Prut.

Bateriile îmi sunt reîncărcate pentru încă o săptămână.

Interviu

Un sms matinal m-a făcut să deschid ochii somnoroasă. Nu voiam să mă ridic din pat, am citit şi apoi mi-am pus căştile în urechi. Am mai aţipit puţin pe muzică şi apoi am vorbit la telefon. S-a ivit un interviu pe la ora prânzului. Ok. Sincer, cand a sunat telefonul ma gandeam ca e alarma pentru jocul cu ben 10 - http://www.xjocuri.com/jocuri-cu-ben-10.html

Am început ziua cu plătit de facturi. Steven Taylor îmi cânta de zor în urechi în timp ce luasem la picior străduţe fără să-mi pese de trecători, fără să ridic ochii din pământ.

Plătit facturi şi plecat la biblio. Şi de data asta am prins-o pe tanti bătrânica cea rea de la biblio. Rea pentru că nu vrea să-mi scoată de pe raftul din spate cărţi ale lui Eliade. Iar de pe raftul din biblio am citit cam tot. Cea tânără e mereu bună cu mine, îmi dă ce cărţi vreau eu cu Eliade din spate.

Cer unele la bătrânica mea şi tot mă întreabă la ce facultate sunt şi dacă fac vreo lucrare de licenţă despre Eliade. A fost foarte tare când ne-am revăzut după vacanţa de vară şi mi-a zis repede: “te-am văzut la tv”. Ok, foarte naşpa. Toată lumea m-a văzut la tv când am scos o frază foarte inteligentă. Neinteresant.

Termin cu noile cărţi care atârnă destul de greu pentru mânuţele mele şi fug spre Romană ca să ajung la Comunicare. Mă rătăcesc pe străduţe şi ca de obicei ghinionistă, îmi imaginez cum ajung la secretariat cu 3 minute înainte de închiderea programului şi cum sunt prima din faţa uşii închise. Ok, reuşesc să ajung în ultimele 15 minute şi să iau o faţa de miloagă mică atunci când vine vorba de contractul pe care trebuia să mi-l scot la imprimantă acasă. Asta e, mi s-a terminat tuşul. Îmi iau carnetul de studentă şi fug la întâlnirea cu fotograful.

Mă întreabă pe drum dacă am emoţii pentru interviu. Am avut puţine la primul, apoi când mi-am dat seama că tipul căruia eu i-am luat prima dată interviu este un mic nebunatic în ale inhalatului, m-am relaxat. De fapt m-a relaxat el suflându-mi fum de ţigară în faţă în timp ce eu îl întrebam de-ale vieţii. Ce emoţii să am?

Ăştia se sperie tare când aud că sunt jurnalistă(cică). Tremură toţi când vine vorba să înregistrez interviul, deci sunt foarte relaxată. Eu cu faţa mea de flower-power îi intimidez pe ăştia. Amuzant, mda.

Se termină interviul şi fug puţin la birourile firmei care erau în apropiere. M-a prins după-amiaza în oraş când citeam sonetele închipuite ale lui Shakespeare scrise de Voiculescu. Foarte frumoase, un pic greu de înţeles prin metrouri.

Deja pic pe tastatură de somn şi nu ştiu de ce am simţit nevoia să scriu pe blog, ba am mai gasit si acest site cu jcuri tari care nu ma lasa sa dorm. Azi am ratat din nou cursul de media. Mâine îl ratez intenţionat pe ăla de deontologie a presei.